Copilul curcubeu - povestea Martei Zakrzewska

După furtună a venit curcubeul... iar la capătul lui era o adevărată oală cu aur – o adevărată comoară :) Îi suntem foarte recunoscători acestei mame curcubeu, Marta Zakrzewska, că a împărtășit cu noi și cu voi această poveste grea și a adăugat aceste fotografii pline de bucurie. Este o mare onoare pentru noi că wrap-ul nostru RAINBOW BABY face parte din această poveste.

Liniștea nu e niciodată de bine (acum, că sunt mamă, știu că liniștea înseamnă mereu probleme), iar când tace medicul, înseamnă un coșmar. Au fost cele mai grele secunde din viața mea, iar apoi am auzit: „Îmi pare rău, inima nu bate.” Era vineri.

Ce s-a întâmplat apoi... sincer, nu-mi amintesc. Am căzut într-un hău, într-un gol... Timpul trecea, iar eu așteptam controlul de luni de la spital, unde urma să se confirme diagnosticul.

„Sunteți tânără. Mai aveți timp să faceți copii”, a spus medicul cu nonșalanță.

Apoi din nou un hău. Marți, 19 decembrie 2006. Nu-mi amintesc nimic. Anestezie. Un gol îngrozitor după aceea. A fost cel mai urât Crăciun din toată viața mea. Eu – fata care iubise mereu Crăciunul – l-am urât în acel an. Și mulți ani după aceea, cum s-a dovedit mai târziu.

În mai 2010, testul a arătat a doua oară două liniuțe. Bucuria amestecată cu frică s-a transformat repede în frică pură – scenariul s-a repetat. Sângerări, repaus la pat, medicamente... Fără puls.

La două săptămâni după avortul meu, o prietenă a născut o fetiță, iar eu m-am făcut bucăți. Nu puteam decât să plâng.

Conform regulilor, avortul recurent se diagnostichează abia după al treilea avort. Abia atunci se cer analize, abia atunci medicii caută cauza. Două avorturi sunt doar o coincidență, o serie statistică nefericită...

Știam că ceva nu era în regulă. Nu era o coincidență. Clinică de fertilitate. Profesor. Mii de analize plătite din buzunar. O mulțime de bani. Diagnosticul: un defect genetic. Letal în 50% din cazuri. Medicii recomandă diagnosticul preimplantațional. Încercăm. Din nou o mulțime de bani, atâtea medicamente, sute de injecții, zeci de vizite. Doi ani. Nimic.

2013. Eram atât de supărată pe toată lumea. Am hotărât să mai încercăm o dată, de data asta fără medici, pur și simplu. După două luni, două liniuțe. Nu-mi iau concediu medical, oricum nu are rost. Lucrez ca să nu mă gândesc. Și iată, trimestrul al doilea! Ce bucurie! La screeningul prenatal de la sfârșitul primului trimestru toate rezultatele sunt normale, nicio malformație, nimic rău. Simt mișcări delicate. Nu-mi vine să cred!

Într-o luni mă întorc de la serviciu și mă doare burta. Altfel decât de obicei. Ceva nu e în regulă. Îl sun pe medic. „Veniți imediat.” La consultație, din nou o clipă de tăcere. Tremur din toate încheieturile. Apoi medicul intră în panică. Pulsul e slab, cel mic e mic. Bilet de trimitere la spital, de urgență. Între timp, un telefon la camera de gardă că venim.

La spital, din nou un medic care mă sperie. Nu face ecografie, se va face pe secție. Vreau să semnez și să plec, să merg la alt spital, să fac imediat o ecografie. Mă sperie. Mă internez pe secție. Tremur. Moașa îmi aduce calmante. Ecografie nu se face. Adorm după medicamente.

Dimineața, vizita. Șeful de secție. Un șef de secție obișnuit, care țipă, amenință și vrea să știe dacă facem azi amniocenteza. Îi spun că vreau o ecografie, că vreau să știu dacă cel mic trăiește. Țipă.

După trei ore, ecografia o face o medică rezidentă. Mă ceartă pentru că tremur și îi îngreunez examinarea. Fără puls. Ies în fugă din cabinet. Ar trebui să iau medicamentele care declanșează contracțiile. Refuz. Aștept ca un alt medic să-mi facă ecografia.

Vine seara. Vine medicul. „Îmi pare rău.” Sunt surprinsă. Îmi cere scuze? Da, îi pare rău că am așteptat atât de mult. Mă invită pe mine și pe soțul meu la ecografie. Explică, arată. Fără puls. „Îmi pare foarte rău.” Ne explică ce putem face acum, ce medicamente trebuie să iau și ce va urma.

Cerem un test genetic. Plătim. Primesc medicamentele. Și din nou. Și din nou. Se naște fiul nostru. Primim certificatul de copil născut mort și externarea. Așteptăm rezultatele. Înmormântarea. O vizită la genetician. O eroare la analiză. Tot nu știm cauza. Nu-mi vine să cred. După două luni mă întorc la serviciu. Viața merge parcă pe lângă mine.

Îl caut pe medicul de la care am auzit „Îmi pare rău” și îi spun că vreau să fie medicul meu. Are grijă de mine, mă trimite la analize, caută cauza, nu minimalizează nimic, mă îndrumă la medici din alte specialități, bănuiește probleme de coagulare. Rezultatele nu confirmă nimic, hematologul nu eliberează o adeverință că am nevoie de medicamente, dar imunologul și ginecologul insistă.

În primăvara lui 2014 sunt din nou însărcinată și iau medicamentele. E trimestrul al doilea! Rămânem vigilenți. Vizite în fiecare săptămână. Medicamente. Multe medicamente. Amniocenteză. Așteptăm rezultatul. Testul trebuie repetat, frică, dar suntem deja în săptămâna 16. Așteptăm rezultatul. Săptămâna 18. Suntem la jumătate. Totul e în regulă. E un băiețel sănătos. Vine rezultatul amniocentezei, acum suntem siguri: un băiețel sănătos. Încă o ecografie. Flux anormal. Creștem doza. Așteptăm săptămâna 24, pentru că atunci copilul are șanse bune de supraviețuire. Apoi 27. Diabet gestațional. Încă un stres. Apoi 32. Am ajuns. Putem răsufla ușurați. În săptămâna 34, pulsul o ia razna. Spitalul. De data asta fac imediat CTG. Urmăresc. Totul e bine. Plecăm cu un optimism prudent. Ecografie și CTG în fiecare săptămână. Am reușit! 37 de săptămâni – sarcină la termen. În săptămâna 39, internare pe secția de patologie a sarcinii. Ca măsură de siguranță. Glicemia scade, medicii se tem de funcționarea placentei. Inducem nașterea. Oxitocină. 12 ore de contracții. Dilatație completă, dar tânărul domn nu vrea să coboare. După încă două ore, decizia de cezariană. La 25 de minute după miezul nopții, exact la timp, se naște minunea noastră, o minune adevărată, un curcubeu după furtună.
Astăzi această minune are 6 ani (aproape – peste două săptămâni), iar în burtică sare și dă din picioare încă un băiețel curcubeu minunat. Acum așteptăm ianuarie! Dacă mi-e frică? Foarte. Aștept ianuarie, aș vrea să adorm și să mă trezesc abia într-o zi frumoasă de ianuarie. În fiecare zi bifez în calendar ca o învingătoare. Încet-încet îmi permit să simt mai multă bucurie decât frică.